250 piese + 5 - 35%
COBI-5515

MITSUBISHI A6M2 ZERO

108.95 Lei

169.26 Lei

Avionul de vânătoare Mitsubishi A5M tocmai intrase în serviciul activ la începutul anului 1937 când Marina Militară Imperială Japoneză a început să caute deja un înlocuitor. În mai au emis caietul de sarcini 12-Shi pentru un nou avion de vânătoare ambarcat și l-a trimis firmelor Nakajima și Mitsubishi. Ambele companii au început lucrul de proiectare în timp ce așteptau cerințele definitive să le fie transmise în următoarele luni. Bazându-se pe experiența lui A5M din China, Marina Militară a trimis cerințele în octombrie specificând viteza necesară de 500 km/h la altitudinea de 4.000 m și o putere ascensională de 3.000 m în 3,5 minute. De asemenea, se dorea testarea anduranței, avionul trebuia să reziste două ore la viteză normală și de la 6 la 8 ore în viteză de croazieră în modulul economic (ambele cu rezervoare detașabile). Armamentul trebuia să constea în două tunuri de 20 mm, două mitraliere de 7,7 mm și două bombe de 30 kg sau 60 de kg. Un set complet radio trebuia montat pe toate avioanele împreună cu un sistem radio de detecție a direcției pentru navigarea cu rază lungă. Manevrabilitatea specificată impunea minim egalarea performanțelor lui A5M, în vreme ce lungimea aripilor nu trebuia să depășească 12 metri pentru a se calibra cerințelor portavioanelor. Toate acestea trebuiau puse în aplicare cu motoarele disponibile la acea vreme, ceea ce a constituit o altă limitare, puterea lui Zero depășind foarte rar 1000 de cai putere în oricare din variantele sale.

Echipa Nakajima a considerat noile cerințe drept irealizabile și, în ianuarie, s-a retras din competiție. Proiectantul șef de la Mitsubishi, Jiro Horikoshi, a previzionat posibilitatea contruirii unui asemenea avion dar condiționată de reducerea greutății sale cât mai mult posibil și, în acest scop, a utilizat toate metodele posibile de economisire a greutății. Zero a fost contruit din aluminiu T-7178, un aliaj ultra-secret dezvoltat de japonezi special pentru acest avion. Era mai ușor și mai puternic decât aluminiul obișnuit utilizat la acea vreme, dar era și mai friabil. Mai mult, niciun fel de armură nu a fost utilizată pentru protecția pilotului, a motorului sau altor puncte nevralgice ale aparatului iar tehnologia de auto-sigilare a rezervoarelor de combustibil[6] a fost ignorată. Acestea au facut din Zero mai usor, manevrabil și agil decât majoritatea avioanelor timpului său dar, în același timp, mult mai expus riscului incendierii și exploziei dacă era prins și lovit de tirul inamic.

Cu aripa de monoplan scurtă și joasă, cockpitul închis și trenul de aterizare retractabil, Zero beneficia de cel mai modern design din lume[7]. Avea o putere ascensională ridicată încărcarea aripii de portanță fiind scăzută (forța de apăsare a aerului asupra aripii în sensul acțiunii forței de greutate, raportată la forța ascensională dată de aerul de potanță din sens invers, sub aripă); combinate cu greutatea sa ultra-ușoară confereau avionului o pierdere de viteză foarte mică în momentele de ascensiune și un mare unghi critic de atac. Cu 60 kn (110 km/h) la ascensiune, aparatul era extrem de manevrabil și beneficia de capacități de viraj și întoarceri foarte rapide, superioare oricărui avion de vânătoare al Aliaților. Coeficientul de rotații era sporit de un sistem ingenios dispus pe eleroane care aveau un contra-efect făcând controlul asupra acestora mult mai ușor. Dezavantajul era că la viteze mari eficiența de rotație era scăzută tinzând spre zero la 483 km/h.

Nume

A6M este universal cunoscut drept Zero, denumirea dată tipului de clasei sale de Marina Militara Japoneză, Avion de Vânătoare Ambarcat Tip 0 (Rei shiki Kanjō sentōki, 零式艦上戦闘機), preluat din ultima cifră a anului Imperial 2600 (1940), anul în care a intrat în serviciu. În Japonia se foloseau neoficial și denumirile Rei-sen și Zero-sen; piloții japonezi foloseau cel mai frecvent denumirea Zero-sen[8][9].

Restul denumirii oficiale A6M reprezenta tipul bazei utilizate, portavioanele (de aici litera "A"), "6" pentru că era al șaselea model construit pentru Marina Militară Imperială și "M" de la numele companiei constructoare, Mitsubishi.

Numele de cod oficial utilizat de Aliați era Zeke, în buna tradiție de a da nume masculine avioanelor, nume feminine bombelor, nume de păsări transportoarelor aeriene de trupe și denumiri de arbori avioanelor de antrenament. Zeke a făcut parte din primul lot de nume provinciale stabilite de căpitanul Frank T. McCoy din Tennessee, care și-a dorit denumiri scurte, ușor de reținut și distinctive. Când s-a introdus codul Aliaților pentru avioanele de vânătoare japoneze în 1942, prima sa alegere a fost Zeke pentru Zero. Mai târziu, alte doua variante ale avionului au primit (nu imediat) propriile nume de cod: A6M2-N - versiunea hidroavion a lui Zero - era numit Rufe iar varianta A6M3-32 a primit inițial codul Hap. La obiecțiile generalului "Hap" Arnold, comandantul USAAF, numele a fost schimbat în Hamp.

Primul Zero (din seria A6M2) a devenit operațional în 1940[10]. La 13 septembrie 1940, avionul Zero marca prima victorie într-o confruntare aeriană când 13 avioane A6M2 comandate de locotenentul Saburo Shindo au atacat 27 avioane de producție sovietică Polikarpov I-15 și I-16 aparținând Forțelor Aeriene Naționale Chineze, doborându-le pe toate fără a înregistra vreo pierdere. Înainte de a fi redistribuite un an mai târziu, Zero-urile doborâseră 99 avioane chineze[11] (266 conform altor surse[10]).

În momentul atacului de la Pearl Harbor 420 de Zero-uri erau active în Pacific. Avionul Zero Model 21, dedicat decolării de pe portavioane, a fost tipul cel mai adesea întâlnit de trupele americane, și de cele mai multe ori mult mai departe de portavionul de care aparțineau datorită razei de acțiune de 2.600 km. Mulțumită combinației dintre excelenta manevrabilitate și puterea de foc, Zero dispunea cu ușurință de colecția diversă de avioane trimisă împotriva sa de aviația aliată în Pacific in 1941, în timp ce raza sa uriașă de acțiune îi permitea să apară la distanță de frontul de operațiuni și să dea senzația comandamentului aliat că sunt de cîteva ori mai multe avioane decât erau în realitate[12]. Zero și-a câștigat rapid o reputație de temut dar, în cele din urmă, avea să-și piardă gradual superioritatea aeriană în fața noilor tactici și avioane ale aliaților.

Asul[13] japonez Saburo Sakai descrie modul în care capacitatea de rezistență a avioanelor de modele timpurii Grumman (supranumite Wildcat) a reprezentat un factor ce a prevenit ca Zero să obțină dominația totală:

„Aveam încredere deplină în abilitatea mea de a distruge avionul Grumman și am decis să termin avionul inamic folosind doar mitralierele de 7,7 mm. Am trecut tunurile de 20 mm în poziția "închis" și le-am oprit. Dintr-un motiv ciudat însă, chiar și după ce am epuizat aproape 5-600 de role de muniție țintind direct în Grumman, avionul nu se prăbușea, continua să zboare! Mi s-a parut foarte curios — nu mi se mai întâmplase până atunci — am redus distanța dintre cele două avioane până în situația în care mai că puteam ieși din carlingă și atinge Grumman-ul. Spre surpriza mea, atât cârma cât și coada avionului inamic erau sfâșiate teribil arătând ca o bucată veche de cârpă ruptă. Cu avionul în asemenea stare nu e de mirare că pilotul era incapabil să continue lupta dar un Zero dacă ar fi încasat atâtea gloanțe ar fi fost deja o minge de foc![14].”

Proiectat pentru atac, avionul Zero a dat prioritate razei lungi de acțiune, manevrabilității și puterii de foc cu costul unei protecții infime - majoritatea modelelor nu aveau nici rezervoare auto-sigilante și nici armură - astfel că multe Zero-uri și mulți piloți piereau prea ușor în luptă. În timpul etapelor inițiale ale luptelor din Pacific, japonezii și-au instruit piloții mult mai energic și mai dur decât omologii lor din țările Alianței. Astfel, pierderile neașteptate și masive din Marea Coralilor și de la Midway au fost lovituri grele pentru Japonia, devenind foarte dificilă înlocuirea piloților căzuți cu alții la fel de experimentați.

Împotriva agilității neobișnuite a lui Zero, piloții forțelor aliate au decis ca cea mai potrivită tactică era să rămână în afara razei de acțiune a acestuia și evitarea confruntărilor directe care solicitau manevre, tehnică, picaje sau ascensiuni. Prin utilizarea vitezei, a rezistenței propriului avion si evitarea erorii de a încerca surclasarea Zero-ului, în cele din urmă era suficient ca un tun sau o mitralieră grea (de calibrul 50) să nimerească o singură dată pentru ca Zero-ul să devină o mare de flăcări. Această tactică denumită "boom-and-zoom" mai fusese folosită pe teatrul de operațiuni China Burma India (CBI) împotriva unor avioane similare, la fel de manevrabile și agile ale Armatei Japoneze, Nakajima Ki-27 și Ki-43, de către "Flying Tigers" (Tigrii Zburători) ai Grupului de Voluntari Americani (AVG). Piloții AVG fuseseră antrenați să exploateze la maximum avantajele avioanelor lor P-40: foarte robuste, înarmate puternic cu armament greu, relativ rapide în picaje și în luptele de la altitudine mică și cu un coeficient ridicat de rotații.

O altă manevră tactică importantă a fost cea dezvoltată de locotenent-comandorul John S. "Jimmy" Thach, asa-numitul "Val Thach" în care avioanele de vânătoare zburau în perechi la distanțe de 60 de metri unul de celălalt. Când un Zero se lansa asupra cozii (partea mai vulnerabilă) unuia cele două avioane se întorceau unul spre celălalt. Dacă avionul Zero își urma obiectivul inițial, prin viraj, intra într-o poziție care îl făcea vulnerabil la atacul celuilalt avion devenit escorta țintei. Această tactică a fost utilizată cu succes în Batalia din Marea Coralilor, cea de la Midway și deasupra Insulelor Solomon.

Armata americană a descoperit multe din atributele secrete care făceau din A6M un avion de vânătoare atât de performantdatorită recuperării lui Akutan Zero — un exemplar Zero aproape intact descoperit pe Akutan din Insulele Aleutine. Subofițerul Tadayoshi Koga pierdea combustibil și a încercat o aterizare forțată dar avionul său s-a răsturnat în pământul moale, pilotul decedând în urma rănilor de la cap. Avionul, relativ întreg, a fost încărcat pe un vas cu destinația North Air Station, North Island, San Diego. Testele intensive ulterioare asupra Zero-ului reparat au dezvăluit nu doar punctele forte ale lui A6M dar și slăbiciunile și deficiențele în proiectare și performanță[15].

Nu cred că am pilotat vreodată un avion care să atingă performanța de viraj a lui Zero. Zero a fost peste toți oponenții săi și a fost cel mai bun avion de vânătoare din lume până la mijlocul anului 1943[2].

— Cpt. Eric Brown, pilot-șef de teste al Marinei Militare, ofițer comandant de teste pe avioanele Zero recuperate

Când puternicele P-38 LightningF6F Hellcat și F4U Corsair au apărut pe teatrul de operațiuni din Pacific, A6M cu motorul său slab și-a pierdut competitivitatea. În confruntările cu F6F sau F4U, singurul lucru pozitiv care se putea spune despre Zero era faptul că, în această etapa a războiului, el se găsea în mâinile unor piloti foarte experimentați a căror îndemânare duceau performanțele, manevrele și capacitatea de luptă la nivelul majoritații oponenților[12]. Dar numărul aflat într-o continuă descreștere al piloților japonezi experimentați a devenit un factor semnificativ al succesului Aliaților în confruntările aeriene cu Zero-urile japoneze.

Cu toate acestea, în mâini experimentate avionul Zero reprezenta în continuare o arma mortală. Armata japoneză a găsit și o soluție extremă pentru lipsa de piloți experimentați, avioanele devenind instrumente pentru operațiunile kamikaze. Deși depășit la toate capitolele, problemele economice și tehnice întâmpinate de noile motoare proiectate, de schimbarea liniilor de producție și problemele cu modelele care trebuiau să constituie un succesor evoluat al lui Zero au făcut ca producția lui A6M să continue până în 1945, cu aproape 11.000 de exemplare produse în toate variantele disponibile.

"

"

"

CARACTERISTICI GENERALE

  • Figurine : 1
  • Piese : 250
  • Varsta : 5