- 27%
COBI-3061

TANC T-34

101.38 Lei

139.90 Lei

T-34 a fost un tanc mediu fabricat în Uniunea Sovietică din 1940 până în 1958. Prima dată a fost produs la uzina KhPZ din HarkovR. S. S. Ucraineană. A fost principalul tanc de luptă al Armatei Roșii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A rămas în istorie ca fiind al doilea tanc ca producție din istorie, după succesorul său din seria T-54/55. A fost exportat masiv, aflându-se încă în inventarul unor armate din lume.

T-34 a fost dezvoltat din seria de tancuri rapide BT și trebuia să le înlocuiască pe acestea și pe tancul ușor T-26 pe câmpul de luptă.[1] Când a fost introdus prima dată în dotarea armatei, era cel mai echilibrat tanc din punct de vedere al armamentului, mobilității, blindajului și fiabilității. Cu toate acestea, eficacitatea sa în primele lupte era redusă din cauza numărului relativ mic de tancuri disponibile, ergonomiei, lipsei acute de echipament radio și tacticii greșite. Turela fusese proiectată pentru 2 persoane, iar comandantul tancului se ocupa și de armament.

Designul și construcția tancului au suferit numeroase modificări în timpul războiului pentru a permite creșterea eficacității și a producției. La începutul anului 1944, modelul T-34/85 a fost introdus în dotarea trupelor de pe front. Având o turelă îmbunătățită (pentru 3 persoane) și un tun de calibrul 85 mm, T-34 a înlocuit multe dintre tancurile ușoare și grele, devenind principalul tanc de luptă al Armatei Roșii. Succesorul său este tancul T-44 care a fost produs aproape până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind urmat de seria T-54/55, care a fost fabricat până în 1981.

Proiectare

De la stânga la dreapta: tancul BT-7M, prototipul A-20, T-34 model 1940 și T-34 model 1941

În 1939, majoritatea blindatelor din dotarea Armatei Roșii erau tancurile ușoare T-26 și tancurile rapide din seria BT. T-26 era un tanc lent, menit să țină pasul cu infanteria și să asigure sprijin acesteia. Tancurile BT erau tancuri ușoare și rapide, de cavalerie, menite să atace și să distrugă alte tancuri. Cele două tancuri erau foarte ușor blindate, fiind gândite să reziste la focul mitralierelor. Prin urmare, erau foarte vulnerabile la atacurile puștilor antitanc și tunurilor anticar de calibrul 37 mm. Ambele tancuri erau echipate cu motoare pe benzină care luau foc ușor[2] și erau bazate pe proiecte din țări străine: T-26 avea la bază carul de luptă britanic Vickers de 6 tone, iar seria BT se baza pe schițele inginerului american Walter Christie.

În 1937, Armata Roșie l-a numit pe inginerul Mihail Koșkin la conducerea unei echipe care trebuia să vină cu planuri noi pentru succesorul tancului BT. Tancul urma să fie produs la uzinele Kharkiv Komintern Locomotive Plant (KhPZ) din Harkov, Ucraina. Primul prototip, denumit A-20, avea un blindaj gros de 20 mm, era echipat cu un tun anticar de calibrul 45 mm și un motor V-2 diesel. Prototipul era gândit să poată rula la nevoie direct pe galeți, fără șenile.[3] Acest detaliu a mărit viteza maximă la 85 km/h, dar nu aducea nici un avantaj real în luptă. A-20 avea blindajul înclinat, fiindcă testele anterioare dovediseră că un blindaj înclinat avea mai multe șanse să devieze un proiectil decât blindajul vertical.

Koșkin l-a convins pe Iosif Stalin să-l lase să construiască un alt prototip, un „tanc universal”.[4] Acesta urma să fie mult mai bine protejat și înarmat decât prototipul anterior. Denumit A-32, noul proiect avea un blindaj frontal cu o grosime de 32 mm, un tun de calibrul 76,2 mm și era echipat cu același model de motor diesel, mult mai fiabil decât cele pe benzină. Ambele prototipuri au fost testate în poligonul de la Kubinka, unde modelul A-32 s-a dovedit a fi la fel de mobil ca predecesorul său A-20. O versiune și mai grea a prototipului A-32 a fost aprobată: blindajul era mărit la 45 de mm, iar șenilele urmau să fie mai late. În urma acestor modificări, tancul a intrat pe linia de producție sub numele de T-34. Koșkin a ales numeralul 34 pentru că în 1934 a început să pună la punct planurile pentru noul tanc universal. Tot atunci, armata sovietică a decretat mărirea numărului de tancuri și l-a numit pe Sergo Ordzhonikidze responsabil de producția tancurilor.[5]

În ianuarie 1940, Koșkin a terminat 2 prototipuri. În lunile aprilie și mai, acestea au fost supuse unui test de anduranță. Câteva modificări au fost aduse transmisiei ca urmare a acestor teste. Succesul diviziilor Panzer în Franța și performanța foarte slabă a tancurilor sovietice în timpul războiului cu Finlanda au risipit orice discuții legate de performanța tancului și costul de producție. În septembrie 1940, T-34 a înlocuit complet producția de tancuri T-26, BT și T-28 la uzina KhPZ. Koșkin a murit din cauza unei pneumonii în aceeași lună. Alexander Morozov, proiectantul transmisiei T-34, a fost succesorul său la conducerea proiectului.

T-34 avea o suspensie Christie după modelul tancurilor BT, un motor diesel puternic, un blindaj superior, șenile late potrivite pentru condițiile din Rusia și un tun de calibrul 76,2 mm. Germanii au denumit acest model T-34/76 din cauza calibrului tunului. În 1944, o variantă îmbunătățită a fost proiectată. Aceasta avea o turelă mai mare și un tun de calibrul 85 mm. Modelul a fost numit T-34/85 în consecință.

Producție

Tancuri T-34 construite la fabrica Uralmaș în drum spre front.

T-34 a pus unele probleme industriei sovietice. Era cel mai greu tanc mediu produs până atunci în Uniunea Sovietică și piesele necesare construcției tancului proveneau de la mai multe uzine: motorul diesel V-2 era fabricat la Harkov, fabricile Kirovsky (denumite anterior Putilov) produceau tunul inițial L-11, iar fabrica Dinamo din Moscova asigura echipamentul electric. Toate piesele erau asamblate inițial la Harkov. La începutul anului 1941, producția a început și la fabrica de tractoare din Stalingrad, apoi în iulie, la scurt timp după invazia germană, producția a fost demarată și la fabrica Krasnoye Sormovo din Gorky. Din cauza problemelor de logistică și producție, fabrica din Gorky a montat inițial motoarele de la tancurile BT pe T-34. Acestea erau pe benzină și luau foc relativ ușor. O transmisie și un ambreiaj inferior au fost folosite până când fabrica a pus la punct deficiențele. Doar tancurile comandanților erau dotate cu aparate radio. Restul tancurilor erau coordonate prin semnalizarea cu stegulețe speciale.

Tunul L-11 nu s-a dovedit a fi o alegere inspirată. Rapoartele de pe câmpul de luptă nu erau încurajatoare. Fabrica din Gorky a venit cu o soluție: a fost proiectat tunul F-34, având același calibru. Deși nu a fost aprobat oficial, uzinele KhPZ și cele din Gorky au montat tunul oricum. Aprobarea a venit mult mai târziu, după ce noul tun a fost lăudat de tanchiștii ruși.[6] Producția a avut de suferit inițial și din cauza presiunilor politice. Competiția dintre proiectele T-34 și tancurile grele KV-1 și-a adus aportul la numărul mic de tancuri T-34 disponibile la începutul războiului. Din cauza vitezei armatei germane, fabricile de tancuri au fost mutate dincolo de munții Urali. Această mișcare a întarziat și mai mult producția de tancuri. Din cauza acestor dificultăți, au fost luate măsuri urgente pentru simplificarea producției. După doi ani de zile, costul unui T-34 a scăzut de la ~270.000 de ruble, la 193.000, apoi la 135.000.[7] Noi tehnici de asamblare au fost folosite. Tunul principal F-34 a fost simplificat: de la 861 de componente cât avea inițial, a ajuns la 614 componente.[8] Până la sfârșitul anului 1942, timpul necesar producției a fost înjumătățit, deși muncitorii experimentați fuseseră trimiși pe front. Forța de muncă din uzine era alcătuită astfel: 50% femei, 15% băieți și 15% bătrâni și invalizi. Numai 20% dintre cei mai experimentați muncitori fuseseră păstrați în uzine. Calitatea construcției a avut de suferit, însă nu și eficacitatea.[9]

Până la sfârșitul anului 1945, peste 57.000 de tancuri T-34 fuseseră construite: 34.780 de tancuri T-34/76 și 22.559 de tancuri T-34/85. În 1946, 2701 de tancuri T-34 au fost construite. Producția în masă a încetat. Producția sub licență a continuat în Cehoslovacia (3185 tancuri) și Polonia (1380 tancuri). La sfârșitul anilor 1960, tancurile T-34/85 au fost modernizate pentru export și pentru a fi ținute în rezerva strategică a Armatei Roșii. Ele au fost dotate cu transmisia tancului T-54/55, o dovadă a nivelului standardizării din Uniunea Sovietică.

Numărul total de tancuri fabricate este estimat la 84.070 de exemplare. În plus, 13.170 de tunuri autopropulsate au fost construite pe șasiul folosit de T-34.[10]

"

CARACTERISTICI GENERALE

  • Figurine :
  • Piese :
  • Varsta :